🙏🙏🙏 Long live Palestine .

Loved it

♥️

❤

Versuri Cotropirea frunzelor Smulgem frunzele şi facem pat din osul pomilor paştem iarba şi o toarcem prin burta flămânzilor. Ne uităm în sus, la stele, neştiind că-s mai departe frunzele din pom, acele scuturând în toamnă moarte. Nu-ntre oameni e cuţitul duşmănia, sfântă milă ci-ntre sânge, vai, şi verdea neânvinsa clorofilă.

Versuri: Din nou, noi. Bun, dar cu noi cum rămâne? Ei au fost mari, tragici, sfinţi.. Ei au mâncat pâine, părinţilor noştri le-au fost părinţi. Dar noi, dar cu noi?.. Lor le-a fost frig, au pătimit, au mers prin zăpadă, prin noroi, au murit şi s-au nemurit. Noi trăim, cu noi cum rămâne? S-a hotărât ceva? S-a hotărât? Când anume şi ce anume? Suntem, dar ne este urât!

Estompare Din ce în ce te stingi, te ştergi de peste sternul meu, făptură, dâră lucindă şi de melci, tandră arsură. Ah, vine norul şi mă şterge cu un burete foarte rece. Rămân ce-am fost, un tron de rege din care ai plecat de mult. Abia te ţin într-un cuvânt, ori în albastrul meu iris, iarba-ncolţind dintr-un pământ de somn, de vis. Ah, vine norul şi mă şterge cu un burete foarte rece. Rămân ce-am fost, un tron de rege din care ai plecat de mult. Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer, neoglindito peste ape tu, dulce vaer. Ah, vine norul şi mă şterge cu un burete foarte rece. Rămân ce-am fost, un tron de rege din care ai plecat de mult.

Doina De la Nistru pân' la Tissa Tot românul plânsu-mi-s-a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Vai de biet român săracul! Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui, Şi-i străin în ţara lui. Îşi dezbracă ţara sânul, Codrul, frate cu românul De secure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă Sărac în ţară săracă! Cine-au îndrăgit străinii, Mâncă-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia!

Adio De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi, cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt şi de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăţi, Eu mă uitam prin ramuri Şi aşteptam să te arăţi La geamuri. O, cât eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniştit De lună!

Ce suflet trist Ce suflet trist mi-au dăruit Părinții din părinți, De-au încăput numai în el Atâtea suferinți? Ce suflet trist și făr- de rost Și din ce lut inert, Că după-atâtea amăgiri Mai speră în deșert? Cum nu se simte blestemat De-a duce-n veci nevoi? O, valuri ale sfintei mări, Luați-mă cu voi!