Рет қаралды 81,715
Hai că m-a apucat.
Anul este 2022.
Lumea se încăpățânează să fie incomprehensibilă.
De fiecare dată când reușești să apuci bine de tot o bucățică din ea de picior
nici nu apuci să scapi urletul victorios
când vezi că de fapt mai are 300 de picioare.
Oftezi cu răbdare și zici: bine.
Asta e.
Mai avem de muncit.
Ajungi la piciorul 46 din 300 când deodată
vezi că undeva mai în spate
mai sunt 25 de picioare.
Hmm.
La piciorul 103 mai apar 35.
La piciorul 182 mai apar încă 84.
Deja pare că se exagerează.
Deja nu mai e foarte rezonabil.
La piciorul 288 îți mai apar 426 de picioare noi ale lumii
pe care trebuie să le apuci.
Ai acum o întrebare în fața ta:
Ce ne facem?
Picioarele lumii par infinite.
Nu numai numărul lor e îngrijorător.
Cât faptul că de la un timp se schimbă în perpetuitate.
Ce-ai apucat acum o secundă
nu mai e ce ai în mână acum.
Ce ai în mână acum
nu mai e ce tocmai apucasei acum o secundă.
Această stare de fapt poate fi relativ înnebunitoare.
În condițiile astea, așadar
ce ne putem face?
Te oprești din a mai încerca să apuci lumea de picior?
Și, mai exact,
aș vrea să mi se spună, vă rog
cum arată această oprire?
Cine se oprește din a mai avea o perspectivă asupra lumii?
Cine își pune părerea în cui și spune: băi
eu nu știu, nu mai înțeleg nimic,
mă retrag din toate aceste lucruri, vă rog
nu mă mai căutați.
Dacă au existat vreodată asemenea oameni
ei mai există azi? Sau
mai pot să existe azi?
Dar mâine?
În orice caz, opritul nu pare să fie opțiunea aleasă de cei mai mulți oameni
și în mod cert nu în prezentul nostru.
Situația care ni se prezintă totuși
pare a fi una excesiv de complexă.
Lumea se încăpățânează să fie incomprehensibilă.
Efortul de a înțelege ce se întâmplă în ea
din toate miliardele ei de unghiuri, nu este unul absolut deloc minor.
Este, mai exact,
un efort imposibil.
Nu ai cum să alergi în perpetuitate după toate perspectivele astea
pentru că rămâi fără energie
te epuizezi
și mori.
Efectiv:
mori.
Așa că la un moment dat trebuie să începi să-ți limitezi cărările.
Să începi să mai îngustezi din fascicul.
În schimbul unei vieți, te așezi într-un număr de perspective
care par relativ familiare
relativ confortabile.
Niște perspective în care poți să te lași pe spate
niște perspective, cum ar veni,
de viață.
Și totuși, ceva ciudat se întâmplă.
În ciuda faptului că ți-ai limitat perspectivele
situația nu pare a fi cu nimic mai clară.
Lumea se mișcă la aceeași viteză uluitoare.
Doar că acum efectul îngustării
o face să pară că se desfășoară într-un ritm
și mai rapid.
Curge: și mai repede.
Parcă acum nu prea mai poți să mai apuci mai nimic din ea.
Poți doar să-ți descrii experiența.
Cum e să fii subiectul unui șir de asemenea întâmplări.
În care totul se schimbă în perpetuitate în timp ce rămâne exact la fel.
Cuvintele sunt și ele la propriu limitate.
Au
o limită.
Spectrul existenței umane,
suma tipurilor de experiențe posibile pentru un om,
nu a fost epuizat până acum de cuvintele noastre.
Nu o să fie niciodată epuizat de cuvintele noastre.
E parte din distracție.
Deci cum să zic
iată-te pe tine în mijlocul unui râu
în care chestia care ar fi trebuit să calmeze apele
reușește în timp să devină
lucrul care le accelerează.
Sună ca o situație extrem de dificilă.
Sincer, nu știu ce să zic.
Ăsta este unul dintre modurile principale în care lumea se încăpățânează să fie incomprehensibilă.
De fiecare dată dai peste niște paradoxuri din-astea care de fapt există la tot pasul.
Probabil că ieri ai fost subiectul a cel puțin 47 de paradoxuri care se manifestă azi în viața ta.
Și asta
a fost doar ieri.
De fiecare dată când pare că apuci un picior al lumii
stai așa
că e un picior paradoxal.
Ne duce
de unde am pornit.
Anul este 2022.
imagini muzică text eul