Fata si reversul - Albert Camus

Situându-se şi definindu-se în raport cu rusul Dostoievski şi cu germanul Nietzsche (prin acesta venind totodată, într-un anume fel, în contact cu vechiul spirit elen), profund marcat în gândirea şi în sensibilitatea sa de ei şi de alţi mari oameni ai Nordului, Kierkegaard, Heidegger sau Melville, Camus se ştie şi se vrea un om al Mediteranei şi al soarelui din Sud (să nu uităm niciodată că s-a născut şi şi-a petrecut copilăria şi tinereţea în Algeria): „Nous autres Jn6dit6ran6ens.”, spune el de nenumărate ori, cu o insistenţă aproape polemică.
În mod curios, opera sa se constituie pe o distincţie nu mai puţin strictă decât cea pe care o făcea doamna de Stael, cu un secol şi jumătate în urmă, între natura (interioară) a popoarelor din Nord şi cea a popoarelor din Sud, între spiritul homeric şi cel osianic. În mod tot atât de categoric ca şi doamna de Staeli (care, de altfel, preluase mai vechea teorie a lui Montesquieu: spiritul francez, aflat la răscrucea dintre Nord şi Sud, este poate o sinteză a lor - sinteză în care totuşi, predomină lumina Sudului -, ceea ce-i dă putinţa de a ie judeca „dinlăuntru” pe amândouă), Camus crede într-un determinism geografic, pentru el factorul geografic sau, mai bine spus, natura exterioară jucând un rol hotărâtor în modelarea spiritualităţii unei rase. Raţionamentul lui de tip cartezian iubeşte aceste ordonări şi simetrii, din care se vor naşte marile simboluri antinomice ale creaţiei sale.
Aceste antinomii, pe care se întemeiază totodată şi profunda unitate a operei camusiene, sânt rezultatul unei experienţe interioare în necontenită mişcare, o experienţă simultană a „soarelui negru”, a „exilului şi a împărăţiei”. Singurătatea, boala, bătrâneţea, moartea: iată „reversul” existenţei, ţinutul de umbră, opus „feţei” ei luminoase. Aici regăseşte omul bucuriile simple şi directe ale trupului tânăr şi sănătos, care gustă fericirea unei zile însorite sub cerul nemărginit şi albastru. Şi tot aici găseşte „împărăţia”, „faţa” de lumină a vieţii, un „da” opus unui „nu” de care este indisociabil, paradisul copilăriei, care nu mai poate fi atins decât în memorie, Cu conştiinţa tristă a pierderii lui. Căci Camus, spre deosebire de Sartre, care, în Cuvintele, afirmă că îşi „detestă copilăria şi tot ce mai supravieţuieşte din ea”, îşi iubeşte profund copilăria săracă. Cele câteva imagini adevărate şi simple, întipărite pentru totdeauna în conştiinţa copilului, iată „izvorul unic” de care vorbeşte Camus cu doi ani înaintea morţii sale. Adevărata viaţă" era aici, spune Camus în Caietele sale, în această „sărăcie pierdută", în acest „sentiment bizar pe care fiul îl are faţă de mama sa" (Camus crede mai cu seamă într-o comunicare neformulată în cuvinte şi care se întemeiază pe „evidenţele" inimii).