Lunga asteptare - Sandra Brown

Automobilul Porsche se târa pe stradă ca o panteră fină, neagră. Mergând pe lângă trotuar, motorul torcea adânc şi încet, încât suna ca mârâitul unui animal de pradă.
Marnie Hibbs stătea în genunchi pe pământul fertil al stratului ei de flori, săpând şi blestemând micile insecte care luau masa pe ele de trei ori pe zi, când zgomotul motorului maşinii îi atrase atenţia. Se uită la ea peste umăr, apoi intră în panică văzând că se opreşte în faţa casei ei.
- Doamne, e chiar atât de târziu? mormăi ea. Lăsând jos săpăliga, se ridică şi se scutură pe genunchii goi de pământul umed, lipicios.
Întinse mâna să-şi înlăture de pe frunte şuviţele de păr negru dându-şi apoi seama că mai purta încă mănuşile groase de grădinărit. Şi le scoase repede şi se aruncă lângă săpăligă, urmărindu-l pe conducătorul maşinii, cum coboară din automobilul sport şi o ia pe aleea din faţa casei.
Uitându-se la ceasul de mână, ea văzu că de fapt nu pierduse noţiunea timpului. El venise prea devreme la întâlnire şi, ca atare, ea nu avea să-i facă o primă impresie foarte bună. Să fii încălzită, transpirată şi murdară nu era un mod de a te întâlni cu un client. Şi avea nevoie mare de angajamentul acesta.
Forţându-se să zâmbească, ea se îndreptă pe cărare să-l salute, încercând să-şi amintească dacă lăsase casa şi atelierul suficient de curate atunci când se hotărâse să facă o oră de muncă grea.
Nu o deranja atât faptul că arăta ca naiba, cât gândul că nu voia să pară intimidată. Era unicul mod de a înlătura dezavantajul de a fi fost surprinsă tocmai când arăta mai prost.
El era încă la o oarecare distanţă, când îl salută.
- Bună, zise ea cu un zâmbet luminos. Se pare că am încurcat lucrurile. Credeam că o să veniţi mai târziu.
- Mi-am zis că jocul acesta diabolic al dumitale a ţinut destul de mult timp.
Pantofii sport ai lui Marnie alunecară pe vechea cărare de beton, când ea se opri brusc, înclină capul uimită.
- Îmi pare rău, eu…
- Cine naiba eşti, doamnă?
- Sunt domnişoara Hibbs. Dar dumneata cine credeai că sunt?
- N-am auzit de dumneata. Ce naiba ai de gând?
- Ce să am de gând?
Ea se uită neajutorată în jur, de parcă sicomorii uriaşi din curtea din faţă îi puteau oferi un răspuns la acest bizar interogatoriu.
- De ce mi-ai tot trimis scrisorile alea?
- Ce scrisori?
Era clar că era furios, iar lipsa ei de înţelegere părea să-l facă şi mai nervos. El se uită la ea pătrunzător, ca un vultur la un şoarece de câmp, până ce ea fu nevoită să-şi arcuiască spatele ca să se poată uita în sus la el. Soarele de vară îl lumina din spate, făcându-l să pară o siluetă.
Era blond, înalt, subţire, îmbrăcat în pantaloni obişnuiţi şi o cămaşă sport - într-un stil impecabil.
Purta ochelari opaci de aviator, aşa încât nu-i putea vedea ochii, dar dacă erau la fel de înverşunaţi ca expresia şi comportarea lui, era mai bine să nu-i vadă.
- Nu ştiu despre ce vorbiţi.
- Scrisorile, doamnă, scrisorile.
El şuieră cuvintele printre nişte dinţi puternici, albi.
- Ce scrisori?
- Nu face pe proasta!
- Sunteţi sigur că aţi nimerit casa pe care o căutaţi?
El mai făcu un pas înainte.
- E casa pe care o caut, zise el cu o voce care era aproape un mârâit.
- Se pare că nu.
Nu-i plăcea să fie pusă în defensivă, mai ales de către cineva necunoscut şi pentru un motiv pe care îl ignora total.
- Ori eşti nebun, ori eşti beat, dar, în orice caz, ai greşit. Eu nu sunt persoana pe care o cauţi şi îţi cer să părăseşti proprietatea mea. Imediat.
- Mă aşteptai. Mi-am dat seama, după felul cum mi-ai vorbit.
- Am crezut că eşti persoana de la agenţia de publicitate.
- Ei bine, nu sunt.
- Slavă Domnului!
Nu i-ar fi plăcut să trebuiască să facă afaceri cu cineva atât de iraţional şi de prost dispus.
- Ştii al naibii de bine cine sunt, spuse el, scoţându-şi ochelarii.
Marnie inspiră repede şi se dădu un pas înapoi, pentru că, într-adevăr, ştia cine era el. Ridică o mână la piept, încercând să-şi potolească inima pare îi bătea puternic.
- Law, gâfâi ea.