Othon arcaşul - Alexandre Dumas

Spre sfârşitul anului 1340, într-o noapte rece, dar încă frumoasă de toamnă, un cavaler urma drumul strâmt care iese pe malul stâng al Rinului. Având în vedere oră târzie şi stăruinţa cu care-şi îndemna calul, dar mai ales oboseala ce i se citea pe chip după o zi întreagă de drum, ai fi putut pune rămăşag că se va opri cel puţin câteva ceasuri în orăşelul Oberwinter, în care intrase; dar nu, cavalerul îşi continuă drumul cu acelaşi pas pe străduţele înguste şi întortochiate, ca un om obişnuit cu astfel de călătorii, până ce se văzu în extremitatea cealaltă a oraşului, pe unde ieşi şi se pierdu în noapte. Cum, în clipele următoare, luna, ascunsă până atunci, ieşi dintre nori într-un colţ de cer curat şi limpede ca un lac liniştit în mijlocul mării de nori ce-şi frământa pe cer valurile uriaşe, să ne folosim de această lumină fugară şi să aruncăm o privire iute asupra călătorului nostru.
Era un bărbat între patruzeci şi opt şi cincizeci de ani, de statură mijlocie, cu umeri largi, de atlet, iar mişcările în şa i se armonizau atât de bine cu pasul calului, încât ai fi avut impresia că fuseseră tăiaţi amândoi din aceeaşi bucată de stâncă. Cum se afla într-un ţinut cunoscut şi, prin urmare, nu se temea de nimic, îşi atârnase coiful de şa şi nu purta pe cap decât o scufie de zale căptuşită cu pânză, pe care, altfel, o lăsa să-i cadă pe spate ca o glugă. Părul lung şi des ce-i ieşea de sub scufia de zale dădea chipului său de o nobleţe rară un aspect leonin. Cât despre stirpea lui, aceasta nu putea fi un secret decât pentru cei care, pe vremea aceea, nu cunoşteau însemnele heraldice: privindu-i coiful, ai fi putut observa imediat coroana de conte ce-l împodobea şi, deasupra acesteia, un braţ gol cu o spadă. De partea cealaltă a şeii, pe scutul atârnat de ea, pe un fond roşu, străluceau cele trei stele de aur ale casei de Homburg, una dintre cele mai vechi şi mai nobile din Germania. Acum, ca să mai dăm câteva lămuriri asupra necunoscutului pe care l-am adus în scenă, vom mai adăuga că viteazul conte Karl venea din Flandra, unde fusese, din porunca împăratului Ludovic al V-lea de Bavaria, pentru a-l ajuta în luptă pe Eduard al III-lea al Angliei, numit, cu optsprezece ani în urmă, vicar general al Imperiului.
Trecând şi de orăşelul Meihem, călăreţul părăsi drumul pe care-l urmase de la Koblentz şi se înfundă pe cărăruia ce ducea către castelul Godesberg. O clipă, calul şi omul dispărură în vale, apoi apărură din nou pe câmp, urmând drumul de şes pe care păreau că-l cunosc la fel de bine şi unul şi celălalt. După câteva minute de mers, calul ridică botul şi necheză parcă spre a-şi face cunoscută prezenţa şi, fără ca stăpânul să-l îndemne cu vorba sau cu pintenii, o luă la galop. Lăsară astfel în urmă, pe mâna stângă, târgul Godesberg, pierdut într-o pădurice, şi, părăsind cărarea care duce de la Rolandseck la Boue, făcură iar la stânga şi se îndreptară spre castelul ridicat pe un vârf de colină. Trebuie să mai spunem că acest castel purta numele oraşului sau, cine ştie, poate că oraşul îşi luase numele de la castel.
Era, pare-se, evident că ţinta călătoriei călăreţului nostru e castelul Godesberg. Şi era la fel de sigur că contele Karl ajungea aici chiar în toiul unei petreceri. Pe măsură ce urca drumul în serpentine ce pornea de la poalele colinei, se convingea tot mai mult de lucrul acesta, apoi, oprindu-se în faţa porţii, văzu că întreaga faţadă a zidului frontal era puternic luminată. Prin ferestrele aburite zări grupuri de oameni mişcându-se de colo-colo. Chipul încruntat al călăreţului vădea clar că ar fi preferat să ajungă mai curând în intimitatea familiei de Godesberg decât în forfota unei petreceri. Intră la pas în curtea castelului.
Curtea era plină de scutieri, de valeţi, de cai şi de litiere; căci, după cum am mai spus, era serbare la Godesberg. Sărind de pe cal, o mulţime de valeţi şi de servitori se repeziră să ia calul contelui şi să-l ducă la grajd. Dar călăreţul nu-i lăsă să-l despartă de bidiviu, ci, luând el însuşi frâul, îl duse în grajdul familiei. Miraţi întrucâtva de aceasta, valeţii nu insistară, ceea ce arăta că fuseseră obişnuiţi cu ciudăţeniile noului venit.
Când Hans (acesta era numele pe care contele i-l dădea calului) fu dus la locul ce i se cuvenea şi ieslea, îi fu umplută cu paie şi cu ovăz, călăreţul, după ce-şi mângâie de câteva ori bidiviul, se îndreptă spre scara cea mare a castelului. În urma lui, Hans se opri din mâncat şi necheză. Între timp, contele, strecurându-se cu greu prin mulţimea pajilor şi scutierilor, ajunse în salonul în care se afla adunată în clipa aceea toată floarea nobilimii din împrejurimi.
Noul-venit se opri un moment în uşa sălii de bal şi aruncă o privire peste capetele celor prezenţi la strălucitoarea petrecere.