Planeta Petrila nu e doar un film și un ONG. E o stare de spirit a locului

Cu ceva vreme în urmă, fix de 1 Mai, aterizam pe Planeta Petrila ca să particip, împreună cu mulți alți curioși ca mine, la Ziua Minelor Deschise. Minele s-au închis rând pe rănd în Valea Jiului, iar Petrila, cea mai veche exloatare minieră din zonă, n-a făcut excepție. Dar exploatarea minieră s-a transformat în exploatare culturală, pentru că...omagiu adus memoriei locului...povestea trebuie să meargă mai departe. Și orașul s-a transformat într-un loc...ca de pe altă planetă, mai întâi pentru că numai niște oameni veniți parcă de pe altă planetă ar fi putut crede în șansa Petrilei , alta decât scrisă negru pe alb cu cărbune. Așa a apărut Planeta Petrila: un film documentar, o asociație și mai presus de toate o stare de spirit.
Nu-i greu defel să te molipsești de starea asta de spirit de pe Planeta Petrila, eu însămi am pățit-o, așa că iată-mă venită din nou pe aici, de data asta mai cu liniște și tihnă, ca să iau pulsul locului și să îi aflu pe îndelete poveștile. Prima poveste o aflu de la Cătălin Cenușă, pe vremuri miner de meserie, acum faimos grație documentarului și locatar cu acte în regulă pe planeta asta a oamenilor care văd Petrila în culori. Mergem împreună la mina școală, cum altfel să intri mai bine în profunzimea lucrurilor decât trăind, măcar la grad de experiment, subteranul?
Planurile de reconversie a zonei sunt, asa cum înțeleg de la arhitectul Mihai Danciu, fabuloase, și în plus există banii care să le transforme în realitate. Cum ar fi o piscină în vechile cuve, la 50 de m înălțime, de unde să admiri peisajul. Planurile s-au facut în urma unor consultări la care au luat parte localnici, de fapt beneficiarii direcți ai schimbării. Planurile sunt complexe, cu locuri de recreere și spații destinate unui parc industrial adaptat la normele tranziției verzi.