Răzbunătorul - Alexandre Dumas

Pe la începutul lunii martie, anul 1841 călătoream prin Corsica.
Nimic nu este mai pitoresc şi mai comod ca o călătorie în Corsica: te îmbarci în Toulon; în 20 de ore eşti la Ajaccio sau, în 24 de ore, la Bastia.
Acolo cumperi sau închiriezi un cal; dacă îl închiriezi, plăteşti 5 franci pe zi; dacă îl cumperi dai 150 franci.
Calul cumpărat este atât de învăţat cu drumul încât n-ai decât să închizi ochii şi să te laşi în voia lui, fără teamă de pericol.
Să mai adăugăm că, cu acest cal care trece pretutindeni, se poate umbla vreo 15 leghe pe zi, fără ca să ceară de mâncare sau de băut.
Din timp în timp, când călătorul se opreşte spre a vizita vreun vechi castel, zidit de vreun senior, erou său şef al unei tradiţii feudale, spre a schiţa un turn vechi ridicat de genovezi, calul smulge câteva fire de iarbă, jupoaie un arbore, sau linge o stâncă acoperită de muşchi şi cu asta se hrăneşte.
Cât despre adăpostul de noapte, este şi mai uşor; călătorul ajunge într-un sat, trece strada principală în toată lungimea ei, alege casa care-i convine şi bate la uşă. În aceeaşi clipă, stăpânul său stăpâna casei, apare în prag, pofteşte pe călător să se dea jos, îi oferă jumătate din cina sa, patul său întreg, dacă are numai unul şi a doua zi, la plecare, îl conduce până la uşă, mulţumindu-i de preferinţa ce i-a dat-o.
De o răsplată oarecare, se înţelege că nici nu este vorba; stăpânul casei ar privi ca o insultă cea mai mică vorbă privitoare la aceasta. Dacă în casă serveşte o fată tânără, atunci i se poate oferi o basma de borangic, cu care şi-ar acoperi capul în mod pitoresc când, în zi de sărbătoare, s-ar duce la Calvi sau la Corta. Dacă servitorul este bărbat, el va primi bucuros, drept cadou, un pumnal cu care ar putea să-şi ucidă duşmanul, dacă l-ar întâlni.
După cum am spus, la începutul lunii martie eram la Corsica. Veneam din insula Elba. Debarcasem la Bastia şi cumpărasem un cal cu preţul arătat mai sus. Vizitasem Corta şj Ajaccio şi călătoream prin provincia Sartena. În ziua aceea mergeam din Sartena la Sullacaro. Mai aveam puţin drum de făcut: vreo 12 leghe şi aceasta din cauza cotiturilor drumului şi din cauza lanţului de munţi care străbate insula şi care trebuia traversat; din această cauză am luat o călăuză, de teamă să nu mă rătăcesc.
Pe la orele 5 călăuza şi cu mine ajunserăm la vârful colinei, care predomina totodată Olmeto şi Sullacaro.
Acolo ne oprirăm un moment.
- Unde vrea să găzduiască Senioria Voastră? Întrebă călăuza.
Aruncai o privire peste sat, în străzile în care puteau să pătrundă privirile mele şi care păreau aproape deşerte; câteva femei se arătau rareori pe stradă, dar şi acestea mergeau iute şi se uitau sfiicioase împrejurul lor.
Şi fiindcă, în virtutea regulilor ospitalităţii stabilite, despre care am vorbit deja, aveam să aleg între cele o sută, o sută douăzeci de case care alcătuiau satul, căutai din ochi casa care mi-ar părea mai confortabilă şi mă oprii la o casă pătrată, zidită în forma unei fortăreţe, cu metereze deasupra ferestrelor şi deasupra uşii.
Pentru întâia oară vedeam aceste fortificaţii, dar trebuie să spun că provincia Sartenei este ţara clasică a vendetelor.
- Ah! Bine, îmi zise călăuza, urmând cu ochii indicaţia mâinii mele, mergem la doamna Savilia de Franchi. Senioria Voastră nu a făcut o alegere proastă şi se vede că nu-i lipseşte experienţa.
Să nu uităm că, în acest al optzeci şi şaselea departament al Franţei, se vorbeşte numai italieneşte.
- Dar, întrebai eu, se cuvine să cer ospitalitatea unei femei? Căci, dacă am înţeles bine, această casă aparţine unei doamne?
- Fără îndoială, reluă călăuza cu un aer mirat; ce inconvenienţă ar putea găsi Senioria Voastră în această?
- Dacă această doamnă este tânără, zisei eu, temându-mă să nu fiu stânjenitor, nu ar compromite-o oare, dacă aş petrece o noapte în aceeaşi casă cu dânsa?
- Să o compromită? Repetă călăuza căutând să înţeleagă sensul acestui cuvânt, pe care-l italienizasem.
- Negreşit, reluai eu începând să-mi pierd răbdarea; această doamnă e văduvă, nu-i aşa?