artemis, leonard ancuta (blues version)

îmi rup venele una cîte una
îmi rup venele cum aș arunca scame
de pe geaca pe care ți-am împrumutat-o
viața-i un fel de moarte, cum ai trăi pe întuneric
și din dicționar a dispărut cuvîntul feeric
respirația mi se pare ca o mîncare fără sare
cînd nu mai răspunzi, nu respiri lîngă mine, sunt un înecat în mare
a pus și inima mea lumini de crăciun cum au pus ăștia pe străzi
ale mele sunt negre, morbide și tac, n-ai să crezi
prin mine nici lumînarea nu mai face lumină, știu că eu sunt de vină
mă topesc din întuneric în negru și din negru în negură
cînd aud un colind e ca un cuțit care mi se înfige în gură
mă uit cum dispar cuvintele, biblia mai are doar un singur cuvînt
iertare
scris pe o mie de pagini, iertare
te iubesc la fel cum am iubit odată o floare
rămasă în noroiul de pe bocancii mei
am pus-o în apă și m-a iubit și ea cît poate o floare
doi ani sau poate chiar trei
nu mai știu mersul, m-a lăsat și vederea
mă obișnuiesc să respir cu durerea
cuvintele dispar, mai e o singură încercare
ca după ce ai bagat pin-ul de mai multe ori
te, iubesc, te iubesc, nici nu mai știu dacă asta e parola, oare
stau lîngă telefon și liniștea îmi dă fiori
e ca într-un film de groază în care știi că oricum ai să mori
creierul meu nu mai procesează cuvinte
sunt ca un cîine care doarme pe morminte pînă devine o umbră
iubirea mea, iubirea mea, nu știu de ce viața e sumbră
îmi cresc genele invers pînă îmi scot ochii,
atît de tare îi doare lipsa ta
că n-ai fost și nu vrei să fii o moarte, o bună și livrescă moarte
numai și numai a mea
o bună și simplă moarte din care să-mi potolesc setea de tine
să plouă în deșertul rămas după ce ai trecut
prin mine.
prin mine.
prin mine.
prin mine
o dată prin mine.