Strainul - Albert Camus

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: „Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanţe.” Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.
Azilul de bătrâni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mâine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze având o asemenea scuză. Dar nu părea încântat. I-am spus: „N-am nici o vină”. Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gândit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimâine, când mă va vedea în doliu. Deocamdată e ca şi cum mama n-ar fi murit. După înmormântare, dimpotrivă, va fi un lucru încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială.
Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mâncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toţi erau foarte trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: „Avem numai o mamă”. Când am plecat, m-au condus până la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc până la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mânecă. Lui i-a murit un unchi, acum câteva luni.
Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m-au făcut să aţipesc. Am dormit aproape tot drumul. Şi, când m-am trezit, eram înghesuit lângă un soldat care mi-a zâmbit şi care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus „da”, ca să închei discuţia.
Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat puţin. Portarul a vorbit tot timpul cât am aşteptat şi, în sfârşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrânel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strâns mâna pe care a ţinut-o atât de mult în mâna lui, încât nu prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a spus: „Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin.” Am crezut că-mi reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: „N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreţii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sunt mici. Şi, la urma urmelor, era mai fericită aici.” Am spus: „Da, domnule director”. El a adăugat: „Ştii, avea prieteni, oameni de vârsta ei. Putea să le împărtăşească preocupări care sunt din alte vremuri. Eşti tânăr şi ei i-ar fâ fost urât cu dumneata.”
Aşa era. Când era acasă, mama îşi petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile când a venit la azil, plângea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După câteva luni, ar fi plâns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei. Puţin şi din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efortul de a merge până la autobuz, de a lua bilet şi de a face două ceasuri pe drum.
Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l ascultam. Apoi mi-a spus: „Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale”. M-am ridicat fără să spun nimic şi el a luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: „Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalţi. Ori de câte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalţi sunt nervoşi timp de două, trei zile. Şi asta îngreunează serviciul”. Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrâni. Când treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuţe, directorul s-a despărţit de mine: „Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormântarea este fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gândit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvânt: mama dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei dorinţa de a i se face înmormântare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent”. I-am mulţumit. Cât trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gândise niciodată la religie.
Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu capacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrânse, sclipind pe scândurile vopsite cu coajă de nucă. Lângă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o basma colorată.