22 Indigo Place - Sandra Brown

Рет қаралды 1,078

LecturiAudio - Carti Audio citite de program I.A.

Күн бұрын

Motocicleta ţâşni din spatele stejarului unde stătuse ascunsă de iederă. Laura Nolan, înconjurată de întunericul dens din dreptul intrării umbrite, se răsuci imediat când auzi zgomotul motorului. Lipindu-se speriată de uşă îşi apăsă pe piept pumnul în care ţinea strâns cheia.
- Sunteţi doamna Hightower, agentul imobiliar? întrebă motociclistul.
- Nu, nu sunt agentul imobiliar. Sunt proprietăreasa casei, spuse ea, după care adăugă puţin mai imperios: Şi, ţin să vă spun, domnule, că nu vă voi mulţumi pentru că m-aţi speriat de moarte. De ce stăteaţi ascuns după copac?
El răsuci cheia în contact oprind motorul, după care îşi roti piciorul peste şaua îngrozitoarei maşinării ocolind apoi roata din spate.
- Nu mă ascundeam. Aşteptam. Şi nici n-am vrut să vă sperii.
Asta spusese, dar felul în care se apropia de intrare încet şi cu intenţie, o făcu pe Laura să se întrebe dacă vorbise sincer.
Era singură. Locul era pustiu. Era înspăimântată.
Oricine vedea anunţul de pe şosea ar fi putut să vină până acolo sub pretextul că era un eventual client interesat. Câţi mergeau în căutare de case cu motocicleta? Îi spuse atunci cu un ton menit să intimideze:
- Dacă o aşteptaţi pe doamna Hightower, cred că...
- Dumnezeule mare, să fiu al naibii dacă nu eşti chiar domnişoara Laura Nolan în persoană.
Pentru câteva clipe ei îi fu imposibil să scoată vreun cuvânt.
- De... de unde mă cunoaşteţi?
Râsul lui, gros şi gutural, nu tocmai sinistru, dar, totuşi, de speriat, o făcu să simtă fiori prin şira spinării. El ajunsese la uşă şi acum se afla la acelaşi nivel cu ea. Numai că era mai înalt. Cu mult. Părea să o domine în întunericul plin de umbre.
- Ei, nu fi modestă, domnişoară Laura. Toată lumea o cunoaşte pe cea mai frumoasă fetiţă bogată din Gregory, Georgia.
Ea observă câteva lucruri. Tonul vocii, de exemplu.
Era ofensiv, oricum numai respectuos nu. Inflexiunea din glas era insolentă şi uşor ironică. Apoi s-a simţit jignită de aluzia făcută la bogăţia familiei sale. Menţionarea acestor lucruri era o dovadă de cel mai prost gust şi demonstra că el nu avea nici un fel de maniere şi foarte puţină, dacă avea vreun pic, consideraţie faţă de convenţii. Şi, în sfârşit, dar cel mai tulburător, era modul în care se apropia de ea, făcând-o să meargă cu spatele, până când oasele i se lipiră de uşa din lemn de la intrare.
Bărbatul stătea atât de aproape încât Laura îi putea simţi căldura trupului şi mirosi colonia. Puţini oameni aveau tupeul să îi aţină calea, cu atât mai puţin să pătrundă pe teritoriul ei. Nu îi plăcea absolut deloc impertinenţa acestui necunoscut care încălca toate regulile bunei cuviinţe. Cine se credea, oare?
- Mă aflu în dezavantaj fiindcă eu nu vă cunosc, îi spuse ea cu răceală, lăsând să se înţeleagă că dorea ca lucrurile să rămână aşa. Dacă vă interesează să vedeţi casa, vă rog să o aşteptaţi pe doamna Hightower aici, adăugă ea arătând spre canapeaua din răchită. Obişnuieşte să îşi respecte întâlnirile, aşa că sunt sigură că nu va mai întârzia mult. Acum vă rog să mă scuzaţi, zise ea şi îi întoarse spatele brusc pentru a descuia uşa.
Probabil că nu a fost gestul cel mai indicat, dar acum era mai mult tulburată decât speriată. Dacă el ar fi avut vreo intenţie criminală şi-ar fi pus-o în aplicare până atunci. Astfel că, deocamdată, principalul era să pună distanţă între ei.
Potrivi cheia în broască mulţumind cerului că intrase imediat fără să fie nevoie să bâjbâie prea mult din cauza întunericului. Descuie şi deschise uşa. De cum intră, căută repede întrerupătorul şi aprinse luminile de afară. Erau trei la număr, frumos spaţiate şi agăţate de lanţuri lungi de alamă care atârnau de balconul de deasupra. Curtea fu inundată de lumină. Când se întoarse să închidă uşa, Laura rămase surprinsă, în parte pentru că bărbatul o urmase până în prag, dar în mare parte pentru că acum îl recunoscu.
- James Paden, şopti ea răguşit.
El zâmbi. Dar când o făcu, zâmbetul îi ridică puţin colţurile gurii triste şi senzuale, făcându-l să pară cât se poate de îngâmfat. Îşi agăţă degetele mari în găicile blugilor, se rezemă cu un umăr de tocul uşii şi spuse:
- Deci mă mai ţii minte.
Dacă îl mai ţinea minte? Bineînţeles că da. Personaje ca James Paden nu se puteau uita. Asemenea persoane rămâneau în memoria cuiva întotdeauna dacă nu din alte motive, atunci datorită neasemănării lor cu altcineva.
Şi, spre deosebire de orice altă persoană din amintirea Laurei, James Paden era singurul din câţi cunoştea care plecase din oraş.
- Ce cauţi aici?