Рет қаралды 318
În ziua aceea nu aveam putinţa să ieşim la plimbare. E drept că rătăcisem dimineaţa un ceas prin crângul desfrunzit, dar de la prânz (când nu avea pe nimeni, doamna Reed prânzea devreme), vântul îngheţat al iernii adusese nori atât de întunecaţi şi o ploaie atât de pătrunzătoare, încât nici nu te puteai gândi la plimbare.
Eram mulţumită. Nu mi-au plăcut niciodată plimbările lungi, mai ales pe frig, şi eram îngrozită că o să trebuiască să mă întorc în înserarea rece, cu mâinile şi picioarele îngheţate, mâhnită de cuvintele cu care mă mustra Bessie, bona copiilor, şi umilită de conştiinţa inferiorităţii mele fizice faţă de Eliza, John şi Georgiana Reed.
Eliza, John şi Georgiana erau acum adunaţi în salon, lângă mama lor; iar mama, întinsă pe o canapea, în preajma locului, şi înconjurată de toţi cei dragi - care deocamdată nu se certau, nici nu plângeau - părea pe deplin fericită. Doamna Reed îmi interzisese să mă alătur grupului lor, spunându-mi cât îi părea de rău că e silită să mă ţină la distanţă, dar până ce nu va afla mai întâi de la Bessie şi până ce ea însăşi nu va observa străduinţa mea de a-mi schimba caracterul, devenind mai prietenoasă şi mai copilăroasă - ceva mai veselă, mai deschisă, şi mai firească decât mă arătam - nu-mi va putea recunoaşte drepturile cuvenite numai copiilor ei mulţumiţi şi fericiţi.
- Ce spune Bessie că aş fi făcut? Întrebai eu.
- Jane, nu-mi plac de loc curioşii care mă pisează cu tot felul de întrebări! De altfel, e într-adevăr nemaipomenit ca un copil să se poarte aşa cu cei mai în vârstă. Stai la locul tău şi nu mai vorbi, dacă nu poţi vorbi ca o fată cuminte.
Din salon dădeai într-o mică sufragerie, unde era şi un dulap cu cărţi; mă furişai acolo. Luai numaidecât o carte, având grijă să fie una cu cât mai multe ilustraţii. Mă aşezai în pervazul ferestrei, strângând picioarele turceşte şi trăgând draperia de damasc roşu, mă găseam adăpostită de amândouă părţile. Cutele draperiei stacojii îmi ascundeau tot ce se găsea la dreapta mea; în stânga erau geamurile limpezi, care mă ocroteau fără să-mi ascundă vederii priveliştea unei zile mohorâte de noiembrie. Din când în când, întorcând foile cărţii, cercetam înfăţişarea acelei dupa-amieze de iarnă. În depărtare se zărea o grămadă tulbure de pâclă şi de nori; în apropiere, frunzişul ud, tufişuri biciuite de furtună şi o ploaie necurmată gonită sălbatic din urmă de vijelia tânguitoare. Mă întorsei la cartea mea. Era Istoria păsărilor din Anglia de Bewick. Nu mă prea sinchiseam de text; existau, totuşi, câteva pagini de introducere peste care nu puteam trece în fugă, cu toată vârsta mea fragedă. Pomeneau despre locurile unde se aţin păsările de mare, despre stâncile singuratice şi promontoriile locuite numai de ele, despre acele coaste ale Norvegiei, presărate cu insule de la marginea de miazăzi, Lindeness sau Naze, până la capul Nord.
„La nord unde-oceanul în valuri se zbate, Ape în clocot izbind de stâncile-aride, Acolo, spre Thula, talazuri se umflă, Gem ca furtuna şi spală Hebridele ţărmuri.”