Umbre din trecut - Sandra Brown

- S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cumva?
Leigh Branson nici nu îl văzuse până nu îi bătuse în fereastra maşinii. Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului, nu îşi mai dăduse seama de nimic alceva. Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care ii atrăsese atenţia, scoase un geamăt de reânoită agonie. Presupusul ei salvator arăta ca orice alceva, numai ca cavaler în armură strălucitoare, nu.
- Vă simţiţi bine? întrebă el din nou.
Nu, nu se simţea bine, dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan, care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie. Hainele îi erau murdare, pătate de unsoare şi transpiraţie. Catarama mare din bronz, infăţinşând emblema statului Texas, îi apăru lui Leigh în faţa ochilor în clipa în care necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam. Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac, cu mâneci scurte, cădeau foarte bine pe lângă trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi aruncă o umbră sinistră pe chip, ceea ce făcu ca, pe lângă dureri, groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă.
Măcar să nu fi avut ochelarii aceea fumurii, care o împiedicau să-i vadă ochii.
Parcă ghicindu-i gândurile, necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată. Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi. Omul putea fi murdar, dar nu şi periculos.
- Nu vreau să vă fac nici un rău, doamnă. Vreau să ştiu numai dacă vă pot ajuta cu ceva.
O altă durere îi străbătu trupul, de la şira spinării pornind, apoi în jurul mijlocului, pnă la abdomen. În muşcă buza interioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât, după care se prăbuşi în faţă, lovindu-se cu capul de volan.
- Dumnezeule mare! Mai zise glasul acela neliniştit înainte ca portiera să fie larg deschisă.
Văzându-i burta atât de mare, bărbatul fluieră uşor.
- Ce naiba căutaţi aici, singură, în halul ăsta? o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan.
Leigh răsufla greu, încercând să numere secundele cât dura contracţia. Întrebarea lui era aproape retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns. Îi puse o mână pe umăr. Pe pielea ei rece şi umedă, mâna lui părea fierbinte şi uscată.
- Uşurel, da? Uşor. E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar.
- Da, zise ea şi închise ochii o clipă, încercând să mai capete ceva putere, ceva demnitate în faţa acelui străin, torturată, în acelaşi timp, de chinurile facerii. Mulţumesc.
- Pe dracu’, n-am făcut încă nimic. Spuneţi, ce vreţi să fac? Încotro mergeţi?
- Spre Midlan.
- Şi eu la fel. Vreţi să vă duc eu până acolo?
Ea îl privi atent. Se ghemuise între ea şi portieră. Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun, iar cealaltă pe volan. Acum că nu mai avea ochelarii de soare, îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare. Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci Leight ştia că se putea încrede în acel bărbat.
- Cred... cred că ar fi cel mai bine.
El zise atunci, după ce aruncă o privire peste umăr:
- Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoatră şi să-mi las camioneta aici. Este... Oh, Doamne, iar?
Simţise că avea să vină altă contracţie înainte să apuce durerea. Apăsându-şi mâinile pe ambele părţi ale abdomenului, încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-şi controleze durerea. După trecerea contracţiei, se lăsă moale pe spate.
- Doamnă, până la Midland sunt vreo patruzeci de mile. N-o să reuşim. De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm.
- Am oprit acum vreo trei sferturi de oră. Avusesem ceva dureri şi până atunci, dar am crezut că e vorba de o indigestie.
El zâmbi uşor şi Leigh observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori.
- Şi n-a oprit nimeni să vă ajute?
Ea clătină din cap.
- Au trecut doar două maşini, dar n-au oprit.
Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru asi da seama dacă era destul spaţiu.
- Credeţi că puţeţi merge? Dacă nu, o să vă duc eu.
Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică.
- Puteţi să vă întindeţi în camioneta mea. Nu este o veritabilă sală de naşteri, dar copilaşul n-o să ştie.
De data asta zâmbi vizibil. Ridurile erau proeminente şi adânci, albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic, iar dinţi pefecţi şi strălucoitori îi lumina chipul arămiu. Leigh îşi dădu seama că, în alte condiţii, l-ar fi găsit dezarman de seducător.
- Cred că pot să merg singură, zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan, în timp ce el se ridică pentru a-i face loc.

[@corinadraghici275]

_e superb să asculți cărți de program ea! Citește foarte bine exceptând unele cuvinte! Pe care nu le poate reproduce! Fiiind tradus din tr-o linbă străină este și normal să citească ast fel; _e de la sine înțeles! Că nu poate vorbi ca o persoană! De oare ce! E voce simtetică! Vă mulțumesc! Încercați și descifrați misterul cărților.

[@doinaapostol7548]

Mulțumesc pentru lectură ❤.

[@marianailinescu4081]

Si un robot citea mai corect,cuvinte ne terminate altele cu alt sens.jur ca nu va mai urmaresc

[@lecturiaudio968]

Aceasta carte e citita de un Robot. Faptul ca tu crezi ca este un om, demonstreaza ca nu e chiar asa groaznic. Apropo, care robot citeste mai bine decat acest robot al nostru ?